Strigare fara ecou

Teoria mea este ca scriem blog-uri ca sa ne simtim speciali. Chiar si cei mai saraci cu duhul vor sa stie ca inseamna ceva. Ei sunt fericiti, ne place sa gandim noi astia mai bogati cu duhul, caci nu reflecta la marimea universului, la cum suntem un fir de praf, ei nu au angoasele unice pe care le avem noi astia "cu adevarat" speciali.

Eu m-am apucat sa scriu blog spre sfarsitul anului trecut, e drept, din dorinta de a epata, de a scrie cuvinte tari si de a primi aplauze. Si voi, ticalosilor, sunteti indiferenti. Nu vedeti ca sunt unica, speciala, inteligenta, profunda? Aha, stiu. Vedeti toate astea, dar din invidie ca nu sunteti la fel, taceti malc.

Dupa cateva mesaje - pe care le puteti citi cu mare uimire si admiratie pe acest blog - contiinta faptului ca va sunt totalmente si suta la suta procentualmente indiferenta, m-a invins. De acum, o sa ma prefac ca imi este indiferenta indiferenta voastra, ca eu STIU ca sunt cele enumerate mai sus si ca voi ramane asa cu riscul de a cadea in ridicol si de a scrie la nesfarsit mesaje la care nu raspunde nimeni. Ce-ar fi sa ajung la 78 de ani si cateva luni si blogul asta sa fie doldora de mesaje la care nu a raspuns nimeni? Ar fi ceva extraordinar de...improbabil. Nu vreau sa fiu inflexibila si dura cu voi. Stiu ca munciti, cititi carti, ziare, brows-ati pe internet, jucati jocuri pe computer sau fotbal cu colegii de birou sau va distrati tamp uitandu-va pe youtube la filmulete trucate cu fantome. Aveti depresii, bucurii, stari de lene viscerala. Chiar nu aveti nevoie de inca un blog pe care sa-l urmariti si sa vedeti ca descreierata care se simte speciala iarasi nu a scris si tu ai pierdut timpul cu click-ul...

Dar inca mai pot sa visez ca la un moment dat ma va descoperi nu stiu ce big mahar si va spune: hai s-o publicam!

Poruncile prieteniei

Recent, mi-a trecut prin minte ca asa cum exista cele 10 porunci, la fel ar trebui - daca nu exista deja - sa fie niste porunci de neinlaturat cu privire la prietenie.

Poate te pregatesti sa citesti un post-it care sa ofere alternative, idei sau poate ai doar o curiozitate mai mult sau mai putin in expectativa cu privire la cele ce urmeaza sa scriu. Dar nu, nu scriu povestea ca sa ofer alternative. Poruncile acestea sunt clare, nenegociabile si obligatorii.

Fac o paranteza pentru a-mi exprima nesfarsita plictiseala fata de politetea pe care ne-o impunem unii altora de a admite libertatea celui de langa tine sa faca ce vrea (atata timp cat nu ingradeste prin ceea ce face drepturile acestuia).

O sa ma mai gandesc la tema asta si o sa revin cand imi mai vin idei, dar deocamdata porunca - nu neaparat nr. 1 - care imi sta pe creier ca o alunita canceroasa este aceasta:

CERE-I PRIETENULUI AJUTORUL

"A cere" nu implica nicidecum ideea de permisiune (nu este vorba despre "a avea voie" sa ceri ajutorul). Asta este o porunca. Cu alte cuvinte TREBUIE sa-i ceri ajutorul. Fii aspru. Fii curajos in dragoste asa cum esti cand te duci la interviul de job al vietii tale sau cand spui pentru prima data "te iubesc". Prietenul asta este un om pe care-l cunosti bine, ii stii istoria, el o stie pe a ta. Impartasiti pareri despre multe ganduri (nu intotdeauna si despre politica, God forbid!).

Intrebarea mea ar fi: ce folos o prietenie care nu a trecut prin situatii tip ultimatum, din-alea taioase care de multe ori te lasa singur si cu un gust amar care poate dura intreaga viata? In povestea asta de multe ori este implicat si riscul imposibilitatii unei explicatii satisfacatoare. Ever.

Asadar, daca analizam posibilitatile, exista cateva variabile (roughly):
1. Prietenul accepta pe loc sa-ti ofere ajutorul.
2. Prietenul ezita, dar in cele din urma accepta sa-ti ofere ajutorul.
3. Prietenul refuza pe loc sa-ti ofere ajutorul.
4. Prietenul ezita si in cele din urma refuza sa-ti ofere ajutorul.

1. Prietenul: accepta pe loc sa-ti ofere ajutorul.
Tu: uita-te bine in ochii lui in acel moment. Nu se va mai intoarce, este unic, este dragoste pura si neconditionata. Intinde mana scurt si ferm, ia ajutorul si du-te sa-ti rezolvi problema. Dupa ce s-a terminat totul, intoarce-te la prieten, trage-ti un scaun in fata lui si vorbeste cu el. Multumeste-i.

2. Prietenul: ezita, dar in cele din urma accepta sa-ti ofere ajutorul.
Tu: urmareste cu atentie zbaterea lui interioara pana iti da raspunsul. Nu-l grabi, chiar daca problema despre care vorbim e de viata si de moarte. In momentul in care accepta, fa un semn de recunoastere a acceptului si du-te sa-ti rezolvi problema. Dupa ce s-a terminat totul, intoarce-te la prieten, trage-ti un scaun in fata lui si povesteste-i ce s-a intamplat. Afla de ce a ezitat.

3. Prietenul: refuza pe loc sa-ti ofere ajutorul.
Tu: Nu incerca sa convingi. Nu rataci energia pentru a-ti uri prietenul, a plange, a te lamenta, a te simti invins si a te aseza pe primul scaun din cale pentru a filozofa despre viata si singuratate. Pleaca, rezolva-ti problema si intoarce-te la prieten, aseaza-te pe acelasi scaun (pe care nu l-ai folosit mai devreme) si uita-te la prieten. Uita-te cat ai nevoie in ochii lui care-ti sunt dragi, gandeste-te la sufletul lui pe care-l cunosti atat de bine si asteapta sa spuna ceva. Sansa e mare ca primul lucru pe care-l va spune sa-ti dea raspunsurile de care ai nevoie.

4. Prietenul: ezita si in cele din urma refuza sa-ti ofere ajutorul.
Tu: uita-te bine in ochii lui in acel moment. S-ar putea uneori sa-si fereasca privirea. Retine si acest detaliu. Paraseste locul si cauta ajutor in alta parte. Dupa ce ai rezolvat problema, intoarce-te, trage un scaun in fata prietenului, povesteste-i cum ai rezolvat problema. Fii atent si pe parcursul acestui dialog. Afla in cele din urma motivele pentru care nu te-a ajutat.

Pentru mine personal, cred ca cea mai dureroasa (adica o poveste din-aia care te face sa simti cum ti se prelinge sangele in vene, sa simti ca te sufoci desi inima nu-ti bate mai tare etc. etc.) este varianta nr. 4. As prefera sa ma tarasc prin darmol presarat cu cranii sparte, sa fiu ostracizata in public pentru ceva de care nu sunt vinovata sau sa adie vantul si sa-mi spulbere castelul din nisip pe care l-am construit o zi intreaga pe malul marii decat sa aflu ca prietenul meu nu stie unde-i sade inima. Prietenul care trebuie sa asculte alte voci pentru a sti ce sa faca. In fine, prietenul care nu poate sa te iubeasca cu adevarat, nu poate sa sacrifice pentru tine orice altceva lumesc. Un prieten slab si necunoscator in privinta lui Dumnezeu, a dragostei si a valorii prietenului adevarat.

Dar cum facem cu ce spune Woland in Maestrul si Margareta: "Sa nu ceri nicicand, nimic de la nimeni! Nicicand, nimic, si cu deosebire de la cei mai puternici decat dumneata. Ei sunt cei chemati sa ofere si sa dea"?

Tu ce crezi? E vreo dilema?

Does anybody know?

Zilele trecute, mama ne-a pus o intrebare care mi-a redat o sclipire de speranta ca a mai pastrat o farama de sensibilitate si inocenta de copil (dar nu ignoranta, caci nu am stiu niciunii sa-i raspundem): Oare de ce zapada se topeste in jurul bazei copacilor? M-am trezit urmarind copacii de pe marginea strazilor, scufundati in nameti de zapada, cu o salba de pamant dezgolit la baza trunchiului.

Astenie de sarbatori sau altceva

As vrea sa pot spune ca nu am mai postat nimic de mai mult de doua luni pentru ca am trait ceva intens, ravasitor, care mi-a ingurgitat toata energia de a face orice altceva pana la ultima firimitura. As putea spune ca in apropierea sarbatorilor am trait o depresie profunda (ca asa se intampla la fiecare sfarsit de an) si m-am lasat convinsa de mama sa ma internez ca sa dorm si sa ma indop cu pastile care-mi blureaza ochii si constiinta.

Adevarul este ca, in fapt, s-a petrecut exact opusul. Am trait clipe de fericire, am simtit cum imi curge dragostea prin vene, am avut momente in care jocul continuu al ochilor mei trepidanti s-a potolit. M-am lasat atrasa in plimbari prelungi, m-am dat in carusel (da, ala pentru copii de 3 la 5 ani) si am patinat.

Asta si multe detalii ale vietii de zi cu zi de care pe care le-am rezolvat cu naturalete, fara sa simt vechea apasare si ranchiuna pe asa-numitele "detalii rapitoare" ale adevaratei vieti, viata spirituala, introverta care te ajuta sa dezvolti mereu noi intrebari si sa gasesti raspunsuri trunchiate, nemultumitoare.

Astfel, a trecut zi dupa zi dupa zi si nu am mai scris nimic pe blog (sau oriunde altundeva). Si inca o data ma intreb daca sunt singura careia i se pare dificil sa scrie. Care are nevoie de imbolduri constiente, manate de o convingere intr-un anume destin sau pur si simplu de o nevoie existentiala de a impartasi cu altii clipele care trec si nu se mai intorc.

Despre frustrari...in scris

Am primit din mana-n-mana (sau din mail-in-mail) un text scris de Mircea Cartarescu mai demult. Exprima prea bine sentimente pe care le-am trait, asa incat nu ma pot stapani sa nu-l copiez mai jos:

Sentimentul românesc al isteriei

de Mircea Cărtărescu

Articol publicat în Jurnalul Naţional, ediţia 7 iunie 2005.

N-am crezut niciodată în specificul naţional, în “sentimentul românesc al fiinţei”, în tot ceea ce filozofii culturii şi psihologii maselor ne-au atribuit ca să ne distingă de alte popoare.

Nu cred că suntem mai ospitalieri decât alţii, mai harnici sau mai hoţi. Nu-mi pare nici bine, nici rău că sunt român. Uneori regret că nu m-am născut elveţian, dar imediat îmi aduc aminte că aş fi putut să mă nasc ugandez. Suntem şi noi, românii, undeva “la mijloc de rău şi bun”, cum scria Ion Barbu, un neam sub soare, nici prea-prea, nici foarte-foarte.

Dacă n-am luat nici un premiu Nobel, în schimb am inventat stiloul. Daca zidul ni s-a prăbuşit peste noapte, ne-am apucat, cuminţi, a doua zi să-l ridicam la loc, şi tot e ceva. Am fi putut, în definitiv, să-l lăsăm în plata Domnului de zid şi să ne cărăm cu toţii în alta parte…

Cu toate astea, există ceva specific românesc, ceva atât de adanc în firea noastră, a celor care trăim azi pe acest plai de dor, încat m-aş hazarda să spun că este însăşi esenţa “românismului” în acest moment istoric. Este cercul vicios al isteriei provocate de stres şi al stresului provocat de isterie. Daţi-mi voie sa fiu, în continuare, mai explicit.

Dacă trăieşti numai în România, e posibil să nu-ţi dai seama că e ceva în neregulă cu lumea din jur. Ai culoarea mediului şi te mişti odată cu el. Eşti una cu toţi ceilalţi. Dar dacă te întorci, după o vreme indelungată în ţară, e cu neputinţa să nu fii izbit de cât de anormală e umanitatea de aici. De cât de chinuiţi sunt oamenii şi de cât de răi devin din cauza asta.

Nu se poate să nu fii uluit de faptul, de pildă, că una dintre cele mai răspândite strategii de supravieţuire e mitocănia agresivă. În orice ţară civilizată oamenii încearcă să-şi menajeze nervii cât se poate de mult. Sunt prevenitori unii faţă de alţii în forme duse aproape până la caricatură.

Şi-au dezvoltat zâmbete sociale şi ritualuri de contact care să elimine, practic, posibilitatea oricăror conflicte. Când cineva te contrazice, îi zâmbeşti şi spui: “We agree to disagree” (”am căzut de acord că nu suntem de acord”). Când cineva te calcă pe picior, te grăbeşti să-ţi ceri tu scuze.

O ipocrizie blândă şi surâzătoare te întâmpină peste tot, ca un balsam care alină toate rănile şi satisface toate susceptibilităţile. Această ipocrizie poartă numele de politeţe şi e esenţială pentru fluidizarea substanţei sociale.

Românul nu este aşa pentru că nu poate fi, obiectiv, aşa. Pentru că la noi, dacă eşti bun, eşti călcat în picioare. Să ne imaginăm o tânără care devine vânzătoare. Îşi iubeşte meseria şi îşi propune să fie cât mai draguţă şi mai serviabilă cu clienţii.

Zâmbetul profesional, acel zâmbet care vinde marfa, i se va şterge însă curând de pe faţă după ce vreo cinci-şase inşi îi vor trânti câte-o bădărănie sau vor începe să urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru. Sunt toate şansele ca după o lună de zile zâmbetul să-i dispară complet, iar după un an să avem vanzătoarea noastră standard, acră şi scârbită, care te repede de nu te vezi.

Bădăranii de care-am vorbit nu sunt nici ei bădărani din naştere. Şi ei sunt bieţi oameni la care s-a urlat şi care-au fost umiliţi de când se ştiu. Au devenit scârboşi pentru că au simţit pe pielea lor că nu ţine să fii draguţ cu ceilalţi. Pentru că, la toate ghişeele, au rezolvat numai urlând. Pentru că doar fiind mitocani au avansat social, călcând peste cei blânzi.

În armată, soldaţii sunt extrem de chinuiţi “în perioadă” de sergenţii lor. Când ajung ei inşişi sergenţi, îi chinuiesc pe noii recruţi şi mai abitir. Şi tot aşa, în toate straturile sociale şi la toate nivelurile, românii îşi sunt propriii călăi şi propriile victime într-o societate profund alienată psihic, o societate isterică.

Cred că asta ne distinge, ca români, în lume, la ora actuală: tensiunea continuă la nivelul vieţii cotidiene. Starea continuă de explozie, care ne provoacă ulcere şi atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al fiecăruia cu fiecare. Nu vreau să spun prin asta că suntem fundamental răi.

Fireşte, ne-au împins spre asta sărăcia şi lipsa de orizont, carenţele de educaţie, perplexitatea maselor ţărăneşti dezrădăcinate şi aduse în ghetourile marilor oraşe. Pot fi şi alte explicaţii obiective. Dar e încă ceva, mai subtil, mai întunecat în tot acest chimism social. Înrăiţi de lumea în mijlocul căreia trăim, cu timpul începe să ne placă să fim răi.

Sadismul nostru rabufneşte atunci în insultă şi obscenitate. Începem să ne mândrim cu grobianismul nostru şi, exhibiţionişti ai moralei, ne dezbrăcăm voluptuos de caracter în aplauzele excitate ale publicului. Curând, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rău ca târfele, securiştii şi noii îmbogăţiţi.

Ascensiunea (sau doar supravietuirea) noastră socială e marele premiu câştigat cu preţul mitocăniei noastre.

Iar cercul acestei nevroze naţionale nu ar putea fi spart decât printr-o lungă terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lungă, scumpă şi cu un rezultat incert. Nu cred că ne-o putem permite deocamdata.

I will whilst will not but will

My gifted silver necklace blessed by the heart with sanctuary promises I will fail you
My hero my imaginary friend I will fail you
My heart my source of demise I will fail you
My mother my bubble of imaginary eternal protection I will not fail you
My father my beloved and loathed king of injustice I will fail you
My lover my rock my source of inquiry war and adoration I will not fail you
My God my conscience from within and beyond I will not fail you

What is the difference between I will not fail you and I will fail you? There's only one: the former expresses intent to meet expectations and the latter lucidity.

I will fail YOU.

Eu sunt Charon (IV)

Din zambetul incurajator al mamei si incruntatura severa a tatei, am inteles imediat ca urma o discutie serioasa, foarte probabil despre viata mea, visele mele. Sau asa imi place mie sa ambalez cruda realitate. In flori care au putrezit de mult. Dar in mintea mea, ele sunt inca proaspete.

De fapt, ei voiau sa vorbeasca despre dorintele lor.

Cum spuneam, eram instalata comod pe canapea si ma pregateam pentru o ora plictisitoare si pentru un sfarsit dramatic. Dar o farama de interes pastram intotdeauna pe parcursul acestor anuntate discutii din doua motive:

- se deschidea inca o data mica portita ferecata cel mai adesea – un semn de dragoste pura, dezinteresata, intelegatoare fata de creatura pe care o reprezint

si

- nu stiam daca se va finaliza prin tipete si urlete, amenintari si bruftuluieli sau printr-o tacere incapatanata si dispret suprem din partea mea. Nu am putut niciodata sa preconizez ce reactie voi avea, dar dispretul a fost categoric mereu arma cea mai sigura sa obtin un semn de interes din partea parintilor mei.

Imi aduc aminte cand am dezbatut o data, pe la 15 ani jumate, problema felului in care-ti petreci ziua de duminica. “Tu ai auzit vreodata de vorba ‘cine se scoala devreme, departe ajunge’? (da, auzisem de ea) Pune mana si ajut-o pe maica-ta (la ce naiba, ca maica-mea nu face nimic toata ziua!) si NU MAI STA IN PIJAMALE PANA LA 2!” Am zambit dragut si marunt si i-am spus “Impropriu spus pijamale…”. Si da, eram generoasa cu tata, pentru ca desi nu erau pijamale, dormeam imbracata in costumatia respectiva.

Nu eram pregatita pentru unul din rarele momente de fericire cand m-am trezit cu el la un cot disanta, holbandu-se la mine si invitandu-ma cu scarnavie sa dispar din casa lui. Gandurile mi-au sezut o clipa, cantarind cuvintele cele mai potrivite pentru a prelungi clipa. Mi-a distrus-o mama intrand val-vartej in camera si tragandu-l deoparte: “Draga, e bolnava si tu un om matur! Ce ai?” Cu aceeasi promptitudine cu care navalise in intimitatea mea putin mai devreme, si-a azvarlit ochii si ei holbati spre mine. Mica furie mi-a trecut si m-am indepartat cu constiinta faptului ca tocmai se crease o noua ruptura in mintea mediocra a mamei. Pentru ca adresase boala din mine de fata cu mine.