Eu sunt Charon (III)

Am peste 30 de ani, cantaresc mult mai putin decat spun cartile ca ar trebui sa am la inaltime mea si am parul tuns scurt, baieteste. Am ramas palida si cu ochii febrili. In urma unui studiu aprofundat, am ajuns la concluzia ca sprancenele groase, barbatesti (pe care uneori uit sa le pensez, iar cel mai adesea uit de existenta lor), reduc din efectul de haos al ochilor.

Cand am terminat liceul pe care l-am frecventat cu intermitente, majoritatea timpului fiind internata la un spital-ospiciu, tatei i s-a nazarit sa dau la facultate. Saracul de el inca mai spera sa salveze niste aparente.

Ma instalasem comod pe canapeaua din sufragerie si ma uitam cand la el cand la mama. De ani de zile nu mai comunicam nimic cu ei. Intelesesem tarziu in adolescenta ca eu eram piatra de incercare a existentei lor. Ulterior, am dezvoltat in ce-i priveste o structura filozofica de la care nu m-am mai abatut niciodata. Cand eram copil, am incercat sa le iau greutatea enorma din spinare asumandu-mi vina pentru propria existenta chinuita si chinuitoare.

Cred ca momentul meu de maturizare completa a fost cand am realizat ca refuza – si foarte probabil vor refuza pana la moartea lor – povara. Ei vor sa fie usor. “De ce sa nu fie usor? De ce sa nu trecem prin viata simplu, avand ca probleme cruciale doar ce culoare sa aiba noua mobila..."